NEVOIA DE EDUCAȚIE

                   NEVOIA DE EDUCAȚIE

Ori de câte ori facemsexed o analiză a activităților instructiv-educative pentru o anumită perioadă, apare în mod inevitabil, în discuțiile noastre conceptul de educație, un concept a cărui semnificație este de multe ori prea puțin înțeles și privit de multe ori cu superficialitate. Educația (cuvânt care provine din limba latină: educo, educare – a crește, a instrui, a forma) reprezintă un ansamblu de acțiuni desfășurate în mod deliberat într-o societate, în vederea transmiterii și formării, la noile generații, a experienței de muncă și de viață, a cunoștințelor, deprinderilor, comportamentelor și valorilor acumulate de omenire până la un moment dat (Dicționarul de Pedagogie – Editura Didactică și Pedagogică – București, 1979)      Nevoia de educație, ca factor de formare și dezvoltare a personalității umane a existat din totdeauna, dar aceasta a început să se manifeste ca un factor conștient doar atunci când au apărut primele forme de organizare socială.

La începuturile comunei primitive, când oamenii au început să se organizeze în grupuri, la început mai mici, apoi din ce în ce mai mari, tehnologiile erau atât de primitive încât oamenii de abia își puteau satisface nevoile de adăpost și hrană. În aceste condiții bătrânii, bolnavii și chiar copiii erau de cele mai multe ori neglijați. În acea perioadă viața era foarte grea, iar educația tinerei generații se făcea din „mers”… Mortalitatea era crescută, iar productivitatea muncii foarte scăzută.

Cu timpul oamenii au început să dezvolte tehnologii noi și să le perfecționeze pe cele existente. Au inventat pârghia, au  învățat să facă focul și să conserve alimentele. Din acest moment regimul lor alimentar s-a îmbogățit considerabil. Hrana a devenit îndestulătoare. De acum bătrânii, bolnavii, răniții nu mai erau neglijați sau eliminați. Comunitatea avea suficiente resurse ca să le asigure și lor un trai decent. În timp ce părinții plecau în căutarea hranei, bărbații la vânătoare, femeile în pădure după fructe, rădăcini…etc., copiii rămâneau în vatra satului cu bătrânii, de fapt bunicii.  Aceștia au început să desfășoare activității de instruire și educare a copiilor. Băieții erau învățați ce și cum se vânează, cum se confecționează armele, uneltele, etc. Fetele erau învățate să desfășoare o serie de activități domestice, necesare colectivității. Sala de clasă era chiar peștera în care locuiau. Nu cred că exagerez dacă afirm că picturile rupestre ar fi putut fi chiar material didactic, ceva ce noi azi, în tehnologia didactică numim planșe…Să nu uităm că în acea perioadă vânătoarea și pescuitul (dar în special vânătoarea) erau singurele activității prin care se asigura cantitatea de proteină necesară comunității și deci trebuia să li se dea o importanță specială. Cel mai bun vânător devenea chiar conducătorul grupului, ceea ce constituia o motivație pentru învățare foarte puternică. Cu timpul comunitățile umane s-au dezvoltat. Au apărut nevoi noi. Au început să se formeze primele state și, în consecință, învățământul a căpătat caracter de stat. Structura, dezvoltarea și evoluția lui a depins de politica fiecărui stat în parte, precum și de orânduirea socială respectivă.

În Grecia antică, în condițiile unei democrații sclavagiste, în procesul de educație erau cuprinși doar copiii cetățenilor liberi. Copiii de sclavi nu aveau, deci, acces la educație. Ba mai mult, copiii de sclavi care erau dovediți că știu carte erau aspru pedepsiți…Normal, un sclav educat nu și-ar mai fi acceptat cu  ușurință și resemnare condiția socială.              images

Progresele rapide, înregistrate în toate domeniile vieții sociale, au obligat cercetarea pedagogică la elaborarea unor strategii educaționale noi și a unor sinteze periodice care să ofere practicii educaționale noi tehnologii, din ce în ce mai eficiente. Noile tehnologii educaționale aproape că ne-au luat prin surprindere, aplicarea lor s-a făcut, însă, mai lent decât progresul în materie de tehnologie. Evoluția acestor tehnologii a depășit cu mult mentalitățile și capacitatea noastă de înțelegere. În acest sens contradicțiile, care până la un moment dat erau firești, s-au acutizat sau au căpătat direcții noi.

Calculatorul electronic s-a transformat într-un mijloc de tehnologie didactică. Tehnologiile AEL, Moodle, IntelTeach, platformele educaționale demonstrează acest lucru. Un dascăl care nu este capabil să opereze cu nu computer este deja depășit. Învățământul la distanță se extinde tot mai mult. Cursurile sunt urmărite direct de acasă și la fel examenele, grație INTERNET – ului. Numărul studenților și în mod implicit al licențiaților a crescut foarte mult, cu consecințele de rigoare. Și nu aș putea să spun că aceste consecințe ar fi dăunătoare pentru societate. Acest fapt are și alte consecințe. Omul, elevul în special are tendința să se izoleze de semenii săi. Comunicarea nu se mai face direct, ci prin intermediul mașinii – calculatorului. Nu de multe ori acești tineri pierd contactul cu realitatea obiectivă și se cufundă într-o realitate virtuală. Se pierde legătura afectivă copil-părinte, frate-frate, elev-elev, elev-profesor, cu consecințe dramatice pe termen lung. Acești copii tind să devină foarte inteligenți, în detrimentul afectivității, ajungând să se confunde chiar cu mașina. Sper, totuși, să nu se ajungă la așa ceva!

Un lucru trebuie să-l remarcăm: învățământul nu este un moft ci o necesitate, pe care oamenii au sesizat-o dintotdeauna, iar resursele materiale și politicile statale i-au determinat obiectivele și finalitățile, în funcție și de epoca istorică. Se poate constata că azi, odată cu globalizarea, învățământul devine tot mai mult un învățământ de masă, obligat să se confrunte cu cerințe noi, să-și restructureze obiectivele și strategiile și să experimenteze proiecte îndrăznețe în scopul perfecționării continue a procesului de învățământ și nu în ultimul rând a personalului didactic. În aceste condiții elevul devine participant activ la procesul de învățământ, fapt care modifică relația profesor-elev, stimulând personalitatea acestuia și lansând provocări noi dascălului.

Nevoia de educatieDezvoltarea culturală și tehnologică a unei civilizații determină printre altele și prelungirea perioadei de școlarizare. Privind istoric, nu se poate să nu constatăm că doar în ultima sută de ani durata obligatorie de școlarizare a evoluat de la 4, la 8, la 10 și așa mai departe. Iată că azi vorbim deja de un concept nou: „educație pe tot parcursul vieții”. Aceste lucruri sunt posibile numai dacă politicile statale în materie de educație vor ajunge la consens, iar statele vor fi dispuse să investească resurse din ce în ce mai mari în educație. De asemenea trebuie să se recunoască educația ca prioritate mondială.  Nu cred că se mai poate vorbi azi, în condițiile globalizării, de priorități naționale.                                                   Învățământul trebuie să devină parte componentă a „infrastructurii” mondiale.