Proprietățile unor roci, de a se atrage între ele, sau de a atrage diferite corpuri care conțin fier, a fost

FIZICA NUCLEULUI ȘI PARTICULE ELEMENTARE
Descoperirea radioactivității, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea, a pus problema provenienței acestor radiații. Pornind de la o serie de experimente și observații, din această perioadă, oamenii de știință au avansat ideea, care se desprinde în mod logic, că atomul este alcătuit dintr-un amestec de sarcini electrice pozitive și negative, în cantități egale. Neutralitatea atomului din punct de vedere electric este incontestabilă și este susținută de o serie de date experimentale. În 1932, D.D. Ivanenko și W. Heisenberg, independent unul de altul, și ca urmare a descoperirii lui Chadwick, au emis ipoteza structurii protono-neutronice a nucleului, rămasă valabilă și astăzi. Nucleul este format din Z protoni și (A-Z) neutroni, în concordanță cu toate datele experimentale, inclusiv cu dezintegrarea β–, așa cum se va dovedi mai târziu. Nucleul este o stare legată de protoni și neutroni între care trebuie să se exercite forțe de atracție puternice, care să compenseze forțele de respingere coulombiene dintre protoni. Aceste forțe s-au numit forțe nucleare.
Observați iluzia optică. Ca obiect de studiu în fizică, optica geometrică este cam la fel de veche ca mecanica. Lumina, ca și fenomenele la care participă aceasta i-a fascinat și i-a incitat pe oameni din cele mai vechi timpuri.
Până în prima jumătate a sec. al XVII-lea se considera că lumina este alcătuită din niște particule numite corpusculi, emiși de sursele de lumină. Acești se deplasau cu viteză foarte mare dinspre sursă spre diferite obiecte, în linie dreaptă. Corpusculii treceau prin mediile transparente, dar erau reflectați de mediile opace. Urma lăsată de acești corpusculi în spațiu a fost numită rază de lumină.
Începând cu cea de-a doua jumătate a sec. al XVII-lea a început să se contureze ideea că lumina ar fi un fenomen ondulatoriu. Dar deși Cr. Huygens demonstrează legile reflexiei și refracției luminii pornind de la afirmația că lumina este un fenomen ondulatoriu, folosindu-se de principiul care-i poartă numele, principiul lui Huygens, totuși teoria nu a fost imediat acceptată.
Caracterul ondulatoriu al luminii a fost recunoscut de abia la începutul sec al XIX-lea, când Th. Young a demonstrat fenomenul de interferență a luminii ca un fenomen tipic ondulatoriu. Teoria fost pe deplin confirmată în 1873, când J. C. Maxwell stabilește că lumina este o undă electromagnetică…
Ce este lumina? De fapt, lumina este un ansamblu de unde (sau radiații) electromagnetice pe care le numim culori: roșu, orange, galben, albastru, violet, indigo, ROGVAIV. Când aceste „unde colorate” se propagă împreună, ca pachet, lumina pare albă. Când pachetul de unde, datorită interacțiunii cu obiectele, se destramă, culorile se împrăștie și apar distinct. Anumite obiecte reflectă lumina ca pachet integral și, în consecință, ne par albe. Alte obiecte, în urma interacțiunii cu pachetul de unde, îl destramă, își însușesc una sau mai multe culori (le absorb) și reflectă restul de culori. Acesta este motivul pentru care obiecte diferite le vedem diferit colorat. Deci nu vedem decât ce reflectă corpul!
Observați că, de regulă, corpurile reflectă selectiv lumina. Am zis, de regulă selectiv, pentru că sunt și corpuri, precum oglinzile, care reflectă lumina aproape integral. Alte obiecte își însușesc (absorb) întreg pachetul și nu reflectă nimic. În consecință ne vor apărea negre! Aici se cade să mai facem precizare că radiația electromagnetică, deci și lumina, poartă cu ea și energie. Deci, dacă un corp absoarbe una sau mai multe culori va absorbi și energia transportată de acele culori și invers, dacă nu absoarbe culori nu absoarbe nici energie. Din acest motiv este recomandabil să purtăm haine cât mai colorate (sau închise la culoare) iarna și albe (sau deschise la culoare) vara.
LEGI DE CONSERVARE Sistemul fizic este un corp macroscopic sau un ansamblu de corpuri macroscopice. Corpurile care alcătuiesc sistemul se numesc elemente ale sistemului Tot ceea ce nu aparține sistemului se numește mediu exterior. Corpurile, care alcătuiesc sistemul, interacționează atât între ele cât și cu cele din mediul exterior. Aceste interacțiuni au ca efect modificarea stării sistemului, sau altfel spus: în sistem apar o serie de procese. Forțele care se manifestă între elementele sistemului se numesc forțe interne. Forțele care se manifestă între corpurile din sistem și cele din mediul exterior se numesc forțe externe, sau forțe exterioare sistemului. Un sistem este izolat (sau închis) dacă asupra lui nu acționează forțe externe. Un sistem este neizolat (sau deschis) dacă asupra lui acționează forțe externe. Dacă forțele externe ce acționează asupra sistemului sunt foarte mici, neglijabile, în comparație cu forțele interne, sistemul poate fi considerat izolat. Exemplu de sisteme izolate: sistemul corp-resort, sau sistemul corp-Pământ, pentru care forța de frecare este considerată neglijabilă. În orice sistem, în care se desfășoară procese fizice, se produce variația mărimilor fizice caracteristice. Aceste variații nu sunt independente, deoarece mărimile fizice ce caracterizează sistemul sunt legate prin legi fizice. Legile de conservare sunt legi fizice potrivit cărora, valorile unor mărimi fizice, caracteristice sistemelor izolate, rămân neschimbate pe parcursul desfășurării oricărui proces. Stabilirea legilor de conservare are o importanță fundamentală pentru fizică, deoarece permit evaluarea sistemelor izolate, în condițiile în care utilizarea metodelor cinematice sau dinamice este foarte complicată sau chiar imposibilă.