Proprietățile unor roci, de a se atrage între ele, sau de a atrage diferite corpuri care conțin fier, a fost
observată încă din antichitate. Se știe că folosind substanțe care conțin fier, cobalt și nichel putem construi magneți permanenți care atrag fierul. Grecii au descoperit, în antichitate, aproape de orașul Magnezia, din Asia Mică, o piatră care are proprietatea de a atrage bucățile de fier, de aici și numele de magnet. Această rocă este un minereu de fier numit magnetit. Există dovezi care atestă faptul că, cu aproximativ 2500 î.Ch, acest minereu era folosit, de chinezi, pentru construcția unui instrument pentru orientare în deplasările terestre sau navale. Aceasta este busola. În Europa, busola, sub o formă asemănătoare cu cea pe care o știm azi, a fost adusă cam pe la anul 1190 de arabi. Totuși, cu mult înaintea arabilor, vikingii foloseau un dispozitiv asemănător busolei pentru a se orienta pe mare. Cauzele rotirii acului magnetic au fost elucidate abia în anul 1600 de către medicul și fizicianul englez W. Gilbert, care, în lucrarea sa: „Despre magnet, corpuri magnetice și Pământul ca mare magnet”, remarcă faptul că Pământul însuși este un magnet uriaș, iar acul magnetic se orientează de-a lungul liniilor câmpului magnetic terestru. Până la Gilbert, oamenii credeau că acul magnetic se orientează spre Steaua Polară. Tot Gilbert este cel care a introdus și noțiunea de pol magnetic, a descoperit fenomenul de interacțiune (atracție și respingere) a polilor magnetici și fenomenul de magnetizare prin inducție.
rii de sarcină electrică liberi sunt: 1. electronii, în cazul conductorilor metalici; 2. electronii și golurile, în cazul semiconductorilor; 3. ionii pozitivi și negativi în cazul electroliților. Mișcarea ordonată a purtătorilor de sarcină electrică liberi, într-un conductor, sub acțiunea unui câmp electric nu este o simplă mișcare rectilinie, pe direcția câmpului. Această mișcare este mult mai complexă deoarece purtătorii de sarcină liberi sunt antrenați de agitația termică, a cărei intensitate depinde de temperatură. De asemenea purtătorii de sarcină vor suferii ciocniri elastice, absolut întâmplătoare, atât între ei, cât și cu purtătorii imobili de sarcină, ionii rețelei cristaline, suferind accelerări, frânări și devieri de la traiectoria imprimată de câmpul electric. Numărul electronilor liberi este foarte mare, iar prin comportarea lor, în absența unui câmp electric, se aseamănă cu moleculele unui gaz. Din acest motiv ansamblul de electroni reprezintă, din punct de vedere matematic, un ansamblu statistic și este numit gaz electronic. Așa cum știm, mărimile fizice care caracterizează ansamblurile statistice sunt mărimi statistice și sunt guvernate de legi statistice. Din acest motiv nu vom mai putea vorbi despre viteza unui anumit electron, ci despre viteza medie a mișcării ordonate a tuturor purtătorilor de sarcină din conductor. Această viteză medie se numește viteză de drift, sau viteză de antrenare, notată vd. Viteza de drift are o valoare foarte mică. De exemplu: pentru un curent I = 10A, printr-un conductor de cupru cu secțiunea S = 10mm2 viteza de drift este vd = 0,06mm/s. Totuși, curentul electric se transmite cu viteză foarte mare, viteza luminii, deoarece prin conductor se propagă câmpul electric. Din acest motiv, conductorii se mai numesc și ghiduri de câmp electric. Mișcarea ordonată a purtătorilor de sarcină electrică liberi, sub acțiunea unui câmp electric este caracterizată de o mărime fizică scalară numită intensitatea curentului electric, notată I.
