Proprietățile unor roci, de a se atrage între ele, sau de a atrage diferite corpuri care conțin fier, a fost
observată încă din antichitate. Se știe că folosind substanțe care conțin fier, cobalt și nichel putem construi magneți permanenți care atrag fierul. Grecii au descoperit, în antichitate, aproape de orașul Magnezia, din Asia Mică, o piatră care are proprietatea de a atrage bucățile de fier, de aici și numele de magnet. Această rocă este un minereu de fier numit magnetit. Există dovezi care atestă faptul că, cu aproximativ 2500 î.Ch, acest minereu era folosit, de chinezi, pentru construcția unui instrument pentru orientare în deplasările terestre sau navale. Aceasta este busola. În Europa, busola, sub o formă asemănătoare cu cea pe care o știm azi, a fost adusă cam pe la anul 1190 de arabi. Totuși, cu mult înaintea arabilor, vikingii foloseau un dispozitiv asemănător busolei pentru a se orienta pe mare. Cauzele rotirii acului magnetic au fost elucidate abia în anul 1600 de către medicul și fizicianul englez W. Gilbert, care, în lucrarea sa: „Despre magnet, corpuri magnetice și Pământul ca mare magnet”, remarcă faptul că Pământul însuși este un magnet uriaș, iar acul magnetic se orientează de-a lungul liniilor câmpului magnetic terestru. Până la Gilbert, oamenii credeau că acul magnetic se orientează spre Steaua Polară. Tot Gilbert este cel care a introdus și noțiunea de pol magnetic, a descoperit fenomenul de interacțiune (atracție și respingere) a polilor magnetici și fenomenul de magnetizare prin inducție.
